Tactica găinii în călduri aplicată în Senat

Senatorii ne cred pe toţi proşti: se înţeleg pe la spate cu UDMR-ul, iar în şedinţa oficială joacă teatrul patriotismului.

Pe scurt: UDMR-ul a prins curaj şi încearcă să treacă o lege prin care să facă încă un pas pentru reconstituirea regiunii autonome maghiare, adică să grupeze judeţele Harghita, Covasna şi Mureş într-o aşa zisă regiune de dezvoltare. Partidele se tem că, dacă îi lasă, li se suie poporul în cap, aşa că adoptă tactica găinii fugărite care vrea să fie călărită, dar să nu fie numită curvă: se “împiedică de cvorum”!

Senatorii ratează şansa să dea peste bot udemereului.

Dacă senatorii noştri ar fi fost normali, din prima zi în care UDMR-ul a avut obrăznicia să vină cu această propunere, ar fi trebuit să nu ştie cum să o pună mai repede pe ordinea de zi. Aveau astfel ocazia să facă coadă la microfon ca să îi plesnească peste faţă pe “colegii” maghiari cu acuza că, sub pretextul europenismului, urmăresc enclavizarea zonei pe criterii etnice şi epurarea românilor.

Ce au făcut senatorii noştri în schimb? Au inventat tot felul de pretexte pentru a lăsa zilele să curgă, ştiind că dacă trec mai mult de 60 de zile şi îşi ţin cu toţii pliscul, propunerea UDMR-ului se aprobă automat, fără ca vreunul să fie vinovat!

Dar pentru că prea mirosea a pute, au pus totuşi proiectul de lege pe ordinea de zi a Senatului, dar în ultima zi, a 60-a. Cu atât mai mult, fiind ceasul al 12-lea, în mod normal acesta ar fi trebuit să devină prima prioritate a tuturor senatorilor: “Ziua cea mare a venit! Acum ori niciodată!”.

Ce fac senatorii noştri în schimb? Spală putina unul câte unul până când şedinţa se închide din lipsă de cvorum, înainte de a fi discutată propunerea UDMR-ului. Astfel, ziua a 60-a s-a încheiat şi propunerea s-a aprobat automat. Asta înseamnă aprobare tacită: prinde orbul, scoate-i ochii!

După şedinţă: “Mă-ta-i mai curvă ca mama!”

Culmea ridicolului a fost atinsă după ce şedinţa s-a închis, când partidele s-au văzut cu sacii în căruţă şi, pentru obiectivul camerei de filmat, au început să se acuze reciproc de orchestrarea manevrei.

Iar papagalul care a condus şedinţa, Meleşcanu, în loc să-şi facă treaba şi să verifice prezenţa ca la şcoală, pentru ca Ţara să-şi poată lua apoi reprezentanţii chiulangii la şuturi, se apucă şi le bate maghiarilor obrazul. Greşit, Gogule: maghiarii şi-au văzut doar interesul – de vină a fost numai prostia şi venalitatea colegilor tăi conaţionali. Pe ei trebuia să îi porcăieşti!

În concluzie, mesajul “academic” pe care preşedintele de şedinţă l-a adresat senatorului maghiar pe care îl mânca în fund este valabil pentru toţi senatorii în egală măsură: “Lăsaţi-o jos că măcăne!”.

Test de democraţie pentru Prostănacu’.

Mare brânză că am scris acest articol de opinie: câinii latră, ursul trece! Sunt atâţia alţii care au făcul la fel, cu mai mult talent poate. Numai că m-am găsit eu, Mihai Tociu, mai cu moţ, şi am adresat Preşedintelui Senatului, adică tovarăşului Mircea-Dan Geoană, trei petiţii, care au fost înregistrate la Parlamentul României cu numerele 85, 86 şi 87 din 15.02.2010.

În prima cer să se menţioneze în comunicatul de presă al Senatului din 10.02.2010 că şedinţa s-a încheiat într-un mod ruşinos, în a doua cer lista senatorilor chiulangii şi în a treia cer repetarea “şedinţei trădării naţionale” pentru încălcarea gravă a regulamentului de funcţionare a Senatului.

Bineînţeles că îmi va răspunde ca sunt un cetăţean dobitoc, dacă încă mai cred în valorile democratice!

Mihai Tociu

Nr. 85/15.02.2010 - Comunicatul de presa al Senatului este mincinos!

Nr. 86/15.02.2010 - Vreau lista cu tradatori!

Nr. 87/15.02.2010 - Geoana, anuleaza sedinta, daca ai sange in tine!

Dimpotrivă, o atitudine comportamentală mai copilăroasă, manifestată prin toleranţă şi generozitate, ar fi un indicator al unei dezvoltări inferioare, arată noul studiu. Cercetătorii care afirmă aceste lucruri au studiat două tipuri diferite de maimuţe – cimpanezul şi mai puţin evoluatul, dar mai prietenosul, bonobo (cimpanzeu pigmeu), două dintre cele mai apropiate rude ale omului.

Cimpanzeii sunt acceptaţi ca fiind mai evoluaţi decât maimuţele bonobo în termeni de ţinută psihică, structură socială şi comportament. Dar în acelaşi timp, cimpanzeii sunt şi mai agresivi, mai ales pe masură ce avansează în vârstă, când devin foarte intoleranţi unii cu ceilalţi, mult mai puţin generoşi şi foarte violenţi.

Bonobo adulţi în schimb, îşi menţin nivelul de “amabilitate” şi comportamentul din copilărie sau tinereţe, au concluzionat cercetătorii Universităţii Harvard. Cele două primate sunt foarte apropiate, genetic, iar diferenţele clare dintre ele sunt puse pe seama simplei evoluţii, crede cercetătoarea Victoria Wobber.

Echipa ei a supus atât cimpanzeii cât şi pe bonobo unei varietăţi de teste aptitudinale, oferindu-le recompense acelora care îndeplineau mai repede diferite sarcini. Am inclus exerciţii de generozitate şi de “cerşit”, în urma cărora au trebuit să îşi dea seama care dintre cele două maimuţe este mai avansată. În toate situaţiile, cimpanzeii au învăţat cel mai repede sarcinile, mereu spre beneficiul propriu.

“Dacă vom înţelege procesele evoluţioniste prin care schimbările de dezvoltare s-au manifestat în cazul bonobo, poate vom putea trage concluzii referitoare la evoluţia propriei noastre specii”, a adăugat cercetătoarea.

Sursa: http://www.telegraph.co.uk/science/science-news/7103354/Grumpiness-is-a-sign-of-advanced-civilisation.html

Împreună cu alte asociaţii şi câţiva prieteni, am organizat o aniversare “populară” a lui Eminescu, care a spart toate tiparele.

Un român anonim, care s-a oprit pentru un minut ca să citească o poezie de Eminescu

Îl mai aniversăm pe Eminescu?

De două ori pe an, în 15 ianuarie şi 15 iunie, se spune că îl aniversăm pe Eminescu. Oare?

În realitate, în afară de elevii care mai au câte un profesor care să îi îndemne să citească din Eminescu, noi ceilalţi, oamenii simpli, suntem condamnaţi la postura de spectatori pentru tot felul de specialişti şi actori, care ne orbesc cu ştiinţa şi talentul lor. Veniţi din altă lume, aceştia vorbesc limbi străine pentru majoritatea dintre noi, ne timorează sau pur şi simplu ne plictisesc şi, din această cauză, nu sunt de condamnat cei care schimbă programul sau care lasă necitit articolul despre Eminescu: aceeaşi poză, aceleaşi scrisori către Veronica Micle, aceleaşi simpozioane, vernisaje şi conferinţe.

De ani de zile, Eminescu este îndepărtat de nivelul nostru, al omului obişnuit, şi ni s-a creat impresia că la evenimentele aniversare riscăm să ne facem de râs, pentru că noi nu ne ridicam la nivelul unui eminescolog şi nu recităm ca un actor profesionist.

Să fiu bine înţeles: ceea ce fac oamenii de cultură şi specialiştii este foarte important, numai că Eminescu nu este numai al lor. Ba mai mult, ei au nevoie de sprijinul românului de rând, pentru că dacă Eminescu nu este menţinut viu în conştiinţa milioanelor de furnici care suntem noi, studiile lor riscă să devină literă moartă.

Test de “popularitate” pentru Eminescu

Ideea de la care a plecat acţiunea din 15 ianuarie 2010 a fost aceasta: paralel cu evenimentele ezoterice şi elitiste, am vrut să organizăm o aniversare a lui Eminescu cât mai “populară”, care să trezească emoţie în tot românul. Şi ce emoţie mai mare poate genera Eminescu, decât cea dată de citirea personală a operei sale?

Şi nu oriunde şi oricum, ci în Piaţa Universităţii din Bucureşti, de la înălţimea unui pupitru înconjurat cu tricolor, cu poza lui Eminescu în faţă, sub un baner cu numele evenimentului, la microfon şi cu o staţie de amplificare care adaugă o mie de waţi fiecărui cuvânt!

Timp de două ore, între 3 şi 5 după amiaza, cu o selecţie din cele mai cunoscute poezii ale lui Eminescu în mână, i-am invitat pe trecătorii momentului prin centrul ţării să se supună urmatorului test: îţi este Eminescu atât de apropiat încât să ai puterea să treci peste lipsa de exerciţiu şi de talent şi să citeşti la microfon, cu entuziasm şi convingere, o poezie de-a sa?

Organizatorii

Asociaţia Toleranţă Zero nu este încă înregistrată, aşa că pentru organizare am apelat la prieteni. O idee atât de nastruşnică şi-a găsit imediat câţiva susţinători pe măsură: asociaţia Civic Media, asociaţia Adevăr şi Dreptate şi voluntari de la facultatea de istorie au pus osul la treabă şi au făcut posibilă transpunerea ei în realitate: poezii, selectat, printat, staţie, boxe, generator, cărat, încărcat, descărcat, fluturaşi, împărţit, baner agăţat, frig etc.

Pentru obţinerea aprobării de la Primărie am folosit numele asociaţiei OINA şi am primit-o într-o zi şi fără niciun fel de pile. Nu ştiu cum e la alţii, dar la noi aşa a fost. Evident, comisia care a analizat cererea a fost îndreptăţită să întrebe despre legătura dintre oină şi Eminescu, şi vă las pe dvs. să ghiciţi răspunsul.

Participanţii

La început, în ciuda comunicatului de pe Altermedia şi a anunţurilor lipite în Universitate, piaţa a fost aproape goală.

Şi totuşi, a fost un student de la Litere care a dorit să dea startul evenimentului: ca de atâtea ori când cei mulţi au rămas datori celor puţini, facultatea de litere îşi înscrie numele în istoria viitoare a acestei manifestări prin pasiunea acestui student pentru Eminescu.

Şi nu a fost singurul entuziast: şase elevi de la liceul Al. Rosetti din comuna Vidra, un liceu “de ţară”, cu doar câteva clase, au venit special la Bucureşti pentru acest eveniment, împreună cu două profesoare.  “Au fost trimise de director” vor spune cârcotaşii, dar totuşi directorul nu era acolo când profesoarele s-au suit la tribună şi au recitat Luceafarul, pe roluri. Elevii lor, în schimb, au fost… şi le-au urmat exemplul.

Odată spartă gheaţa, naturaleţea recitărilor a atras atenţia trecătorilor şi au început să se adune amatorii. S-a format chiar şi o mică coadă la microfon. Toţi erau oameni obişnuiţi, aflaţi întâmplător în zonă, un amestec straniu de elevi de şcoală primară şi de liceu, studenţi, maturi şi pensionari, care aşteptau cu emoţie să citească o poezie de Eminescu!

Rezultate obţinute

Aţi văzut vreodată pe cineva plângand recitându-l pe Eminescu? Aţi fi avut acum ocazia, când o femeie în toată firea a recitat Doina, de la cap la coadă, iar pe la jumătate au început să-i curgă lacrimile, pentru ca la final să i se înnoade sub barbă. Nu a fost actriţă, nu a filmat-o nimeni…

În decursul celor două ore, am acordat 32 de diplome la 32 de oameni obişnuiţi, dar nu pentru talentul cu care au recitat, pentru că nu acesta a fost criteriul, ci “în semn de recunoaştere a curajului cu care şi-au înfrant emoţia şi au recitat  în public, cu entuziasm şi convingere, din opera lui Mihai Eminescu”.

Numărul 32 pare mic, numai că fiecare dintre recitatori are cel puţin 10 cunoştinţe cărora le va vorbi despre această mică nebunie, şi care la rândul lor au fiecare alte 10. Aceasta înseamnă că peste 3000 de persoane vor ajunge să discute despre Eminescu, la timpul prezent, ca subiect din viaţa lor, şi cu siguranţă că o vor face pentru mult timp de acum înainte. Oare câţi dintre aceştia ar fi intrat vijelios pe uşa casei în acea seară şi ar fi anunţat entuziasmaţi că au auzit la ştiri de o conferinţă despre Eminescu?

Ce a spus presa despre acţiune

În aceeaşi zi, în antiteză cu realitatea, un reporter al postului national de radio comenta că românii obişnuiţi nu mai citesc poeziile lui Eminescu. Nici televiziunea naţională nu a spus nimic depre eveniment, cu toate că au fost anunţaţi. Şi ziarele au tăcut, iar Alina Neagu de la HotNews s-a înscris pe Lista Maro a jurnaliştilor de cacao semnând un articol despre “vernisaje, recitaluri şi colocvii” oficiale.

Care să fie motivul pentru care toţi aceştia au cenzurat în bloc evenimentul? Se doreşte cumva să se transmită impresia că românii nu se simt reprezentaţi de opera lui Eminescu şi că titulatura sa de poet naţional este menţinută artificial? Atâta timp cât preşedintele Institutului Cultural Român a zis că Eminescu este “cadavrul nostru din debara” şi este încă în funcţie, orice este posibil!

Ce urmează

Ce bine ar fi dacă alţi entuziaşti sau chiar instituţii de cultură ar prelua această idee şi ar organiza evenimente similare în viitor!

Până să facă alţii ceva, noi ne-am convins că românii vibrează încă la opera şi la numele lui Eminescu şi ne-am propus să recidivăm, dar la un nivel mai mare: Doamnelor şi domnilor, uuur-mează, cu prima ooo-cazie, “Ma-ra-tonul re-ci-tării din… Eminescu”!

Americanii: Hello, Tom?… Ham! Ham!… Ai pornit generatorul?… Ham! Ham!

Ruşii: Alio, Laica? …Ham! Ham! … Ai conectat antenele?… Ham! Ham!

Românii: Alooo, Prunariu? … Da, să trăiţi! … Măi băiatule, ai dat de mâncare la câini?

Capitolul 1: Conducerea companiei “ROM-telecom”

 Yorgos Ioannidis, Director General

 Anastasios Tzoulas, Director Executiv Financiar

 Wolfgang Breuer, Director Executiv Tehnologie

 Joerg Zeddies, Director Executiv Comercial 1

 George Makowski, Director Executiv Comercial 2

 Efthymios Papapostolou, Director Executiv Afaceri

 Fotis Karonis, Director Executiv Tehnologie

 Maria Maxim, Dir. Executiv ptr. Compliance

Complianţă (DEX online) = maleabil, ascultător, supus

Sursa informaţiei: saitul oficial Romtelecom din 22 Decembrie 2009

Notă: ROM-telecom este sponsor oficial al asociaţiei Toleranţă Zero. ROM-telecom a oferit asociaţiei TZ permisiunea să lipească materiale informative pe toate cabinele sale telefonice     în    schimbul lipirii de oferte comerciale în scara blocului în care îşi are sediul asociaţia. Să mai zică cineva că grecii sunt răi!

Adăugat în 12.03.2010: 

ROM-telecom mi-a trimis un răspuns lung, în care lipsesc tocmai scuzele pentru modul ilegal în care îşi fac reclamă, lipind stickere pe uşile de la intrare în blocuri.

Cineva de la ei m-a sunat şi m-a întrebat ce vreau. Un singur lucru: “Deoarece firma asta nu are capital românesc, iar românii sunt folosiţi numai în funcţii de importanţă minoră, vreau să îşi dea jos sintagma ROM din nume”.

Unde dai şi unde crapă: nu au mai lipit stickere! Cel puţin pe uşa mea.

Atenţie: 10% bonus adăugat la final în 1.12.2009!

         Trei muşchiuloşi îmbrăcaţi în civil ne-au înconjurat şi ne-au “condus” afară din sală, rapid şi discret. Din mers, ne-au luat banerele de hârtie şi au început să le mototolească. Nu, nu erau agenţi KGB ci, aşa cum aveau menţionat pe ecusoane, erau “organizatori” într-un eveniment finanţat de Comisia Europeană prin Programul Tineret în Acţiune. “Acţiunea” a constat în anihilarea societăţii civile “indezirabile politic”.

        S-a întâmplat în 25 noiembrie 2009, la Festivalul “naţional” de teatru al puşcăriaşilor, organizat la Teatrul Nottara de Administraţia Naţională a Penitenciarelor (ANP), în colaborare cu onegheurile care mănâncă bani europeni din consolarea puşcăriaşilor.

         Motivul agresiunii? O nouă societate civilă a încălcat teritoriul în care se zbenguiau nestingheriţi euro-politrucii. Pentru prima dată, în acelaşi spaţiu, s-au confruntat voluntari de la un onegheu care joacă cum cântă (şi plăteşte) UE cu voluntari care apără valorile tradiţionale româneşti. Şi unii, şi alţii, aveau în egală măsură permisiunea organizatorului, numai că “gorilele” au considerat că europenoizii care le-au dat banane sunt “mai egali” şi au profitat de ocazie pentru a-şi manifesta loialitatea.

         Norocul nostru a fost că şeful cel mare, directorul general al ANP, s-a dovedit a fi un om echilibrat şi a trimis gorilele înapoi în colţul lor. Gestul său a fost de-a dreptul eroic în actuala conjunctură europeană, unde până şi lipsa de entuziasm se pedepseşte, şi trebuie menţionat ca atare: mai există oameni care nu s-au tâmpit!

         Mărul discordiei a fost pretenţia onegheurilor de prisoner-lovers de a forţa populaţia să împartă tărâmul artistic în mod egal cu puşcăriaşii, cu justificarea că arta te face generos: cel care te-a violat ieri în lift merită aplauzele tale azi, când se uită în ochii tăi de la înălţimea scenei! Ba chiar ai ocazia să îi oferi flori şi să obţii un autograf, chiar dacă nu mânuieşte pixul la fel de bine ca briceagul.

         Noi, voluntarii românofoni, am militat pentru păstrarea stereotipurilor tradiţionale, adică pentru dreptul de a nu ne întâlni cu puşcăriaşi pe Calea Victoriei şi pentru dreptul de a-i considera pe puşcăriaşi inferiori din punct de vedere moral, şi chiar dispreţui.

         Nu am găsit o modalitate mai directă de a arăta absurditatea pretenţiilor europenoizilor decât proverbul românesc: “S-a suit scroafa în copac”, unde scroafa este puşcăria şi copacul Calea Victoriei. Oare ce proverb să folosim la anul, cand vor organiza festivalul la Naţional sau la Ateneu?

         Pentru a atrage atenţia asupra calităţii actorilor, am ales să prezentăm publicului un fragment dintr-o piesă în care joacă… Dracul:

         “Da, ştim şi noi că teatrul ar trebui să fie

         O şcoală de moravuri şi-un leac de insomnie,

         Un sfânt lăcaş în care un spectator novice

         Când intră să se dreagă, nu riscă să se strice.”

         Intolerantul George Topârceanu nu a găsit altă rimă!

         Resursa umană implicată în acţiune a constat în trei voluntari antrenaţi psihic să o ia pe coajă (lumea puşcăriei e dură), dintre care unul trecut de 60 de ani, iar resursa financiară  a fost de 7 lei, dintre care 3 am dat pe coli de hârtie şi 4 pe un marker.

         Personal, nu am asistat a reprezentaţii, din respect pentru victimele “actorilor”. Am privit în schimb fotografiile din foaier, cu imagini de puşcărie, în speranţa că voi găsi un motiv să-mi schimb prejudecăţile, dar am dat de aceleaşi figuri dezumanizate, grobiene, patibulare, în majoritate ţigănci. La partea artistică nu mă pricep, deci nu mă bag, dar parcă erau ale naibii de urâte. Scuze, maestre Bumbuţ.

         O menţiune şi despre public: două duzini de arty-farty!

         Ziua următoare, Mediafax publică o cronică elogioasă despre eveniment, scrisă de Iulia Teliban, din care spicuim: “…manifestare teatrală inedită, în care actorii joacă spectacole inspirate din propria experienţă de a trăi privaţi de libertate, din care n-au lipsit tatuajele, aripile de îngeri şi mâinile la spate… spectacolul “Poveste de neuitat”, cu copiii de la Centrul de reeducare Târgul Ocna, o poveste în care tinerii actori şi-au jucat propriile roluri…  tabloul inspirat de dramaturgia lui Cehov a fost combinat cu întâmplări din viaţa reală a deţinuţilor…  un personaj închis pentru crimă îşi doreşte să crească un porc, aceasta fiind “terapie ocupaţională”.

         Iată şi citate din interviuri luate în culise: “Vrem să arătăm că suntem oameni”, spune unul dintre ei, iar un altul: “Sunt a doua oară închis. Prima dată pentru tentativă de omor”. Una dintre vedete face chiar şi o pledoarie pentru teatru: “Când sunt pe scenă simt o emoţie mai mare decât cea dată de haşiş sau heroină”.

         Domnişoară Iulia Teliban, sper că nu sunteţi atât de credulă încât să îl credeţi pe cuvânt! Oricum, meritaţi felicitări: această mică mostră de pupincurism dovedeşte că aveţi potenţial şi că sunteţi o pretendentă serioasă la titlul de Rock Lady.

         Notă: Rock Lady este soţia neadormită a lui Rock Man, cel care a enunţat principiul de viaţă: “You see what you want to see and you hear what you want to hear”.

Mihai Tociu

Continuare adăugată în 01.12.2009

Iat-o şi pe a doua candidată la titlul de Rock Lady: Aura Clara Marinescu de la “Adevărul”. Aproape o pagină din Adevărul de seară din 26.11.2009 ne îngreţoşează cu amănuntele perversiunii artistice de la Nottara.

Surpriză însă: domnişoara Aura nu suflă o vorbă despre onegheul ART-FUSION, onegheul SCRIPT şi fundaţia grecească “Proşti ca voi mai rar” - specialişti în mâncat ce-a rămas neconsumat de către Secţia de Propagandă a PCR.

Lipsesc deci adulaţiile pentru această faună denumită “societatea civilă”, cea care a reuşit să ameţească Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Culturii până la nivelul la care au pângărit scena teatrului Nottara cu exhibiţiile unor bestii cu chip uman.

Suspectă omisiune! O fi avut remuşcări sau banii de la UE nu au fost împărţiţi corespunzător?

      Bineînţeles că în cadru intră ţigani care vând peşte şi fructe pe marginea drumului, o şatră la cort, câini vagabonzi, căruţe, vaci, un sat de ţigani şi un cocalar care-i anunţă, în faţa intrării principale a Palatului Parlamentului, că vor fi primiţi de Şeful de trib, Secretarul General al Camerei Deputaţilor! “Borat country”- zice unul la un moment dat.

      O ţară întreagă se băşică, în consecinţă Ambasadorul Romaniei la Londra “i-a atitudine” şi solicită BBC să elimine unele remarci.

      M-am băgat şi eu în seamă şi am trimis următoarea scrisoare realizatorilor.

Traducerea scrisorii (în limba română):

      Băi invidioşilor,

      Se vede că aţi fost plătiţi să ne discreditaţi ţara.

      Aţi prezentat cu insistenţă rromi, numai ca să aruncaţi îndoiala asupra victoriilor pe care le-am repurtat în luptele cu turcii. De ce nu aţi intervievat şi nişte olimpici la matematică, sau o statuie reprezentativă, dacă ziceţi că sunteţi imparţiali?

      Nu am auzit un cuvânt despre ospitalitatea noastră, cu toate că însuşi Secretarul General al Camerei Deputaţilor v-a băgat în seamă.

      Aţi dormit o noapte în maşini şi aţi pus într-o lumină proastă turismul nostru şi pe doamna Udrea personal, pentru că sunteţi nişte păduchi şi aţi preferat să economisiţi diurna. Ştim noi cel mai bine!

      Să vă fie ruşine!

      Semnează: Un patriot adevărat

 Scrisoarea originală (în engleză):

To: BBC TopGear TV Programme

24th November 2009

Dear Mr. Clarkson, Hammond and May,

         I was delighted to watch your TOP GEAR programme about Romania, which I found very amusing and realistic. I wish I was sarcastic but, unfortunately for myself, the Romania you presented in the show is the bloody Romania I am living in every single day.

         I understand there is a little turmoil over this film, as the Romanian ambassador regarded as “offensive” some of the remarks you made in the film and requested you to edit them out. Don’t mind him! He is just living in a Cuckoo World and it is just the right time for him, and other plastic patriots, to understand that, if Romania has a problem, the solution is not to hide it, but to solve it.

         In case you deem necessary, please do not hesitate to nominate me as a witness for the Romanian realities you dared to present. In front of God or any human authority, I am ready to testify that gypsies and Romanians are mixing up at a level that it is becoming increasingly difficult to identify who is what, that the Borat movie was filmed here with real life scenery and with local characters, that stray dogs are rambling around literarely everywhere, that shaggy characters (named “Ko-Ka-Lar”) are controling this country, starting from the black market on the side of the roads up to the Parliament officers.

         I appreciate you included in the film the rural parts of the country, which are the heart and soul of it, also the lively scenario of your journey, including little bits of adventure, fiction and inaccuracies, which I find pretty artistic.

         As a conclussion, I believe you and your team proved to be better ambassadors for Romania than the Romanian ambassador himself! Congratulations!

         Kindest regards,

         Mihai Tociu

         După ce şi-au făcut debutul pe scena Teatrului Naţional “Lucian Blaga” din Cluj, vedetele dungate de la Gherla vor fi plimbate cu autocarele Administaţiei Naţionale a Penitenciarelor pe Calea Victoriei din Bucureşti, pentru a se reuni cu colegii din alte 15 “universităţi” pe scena Teatrului Nottara.

         Şi, cum ne informează Comunicatul de presă, acest efort european este îndreptat spre binele nostru: ni se vor “combate preconcepţiile sociale despre lumea puşcăriei”, ni se va “stimula interesul către această pătură socială” şi ni se va “pozitiva mentalitatea românească“. Exact ce ne trebuie!

         Cum nimic nu se face de la sine, cei care s-au sacrificat să primească banii Comisiei Europene au fost 14 tineri artişti, luptători neobosiţi pentru “ideea de toleranţă şi egalitatea de şanse”, alături de care au întins mâinile şi unii mai bătrâni în ale meseriei: Maria Manolescu, Mihaela Michailov, Radu Apostol şi Bogdan Georgescu.

         Am adresat o întrebare Directorului General al Penitenciarelor cu privire la faptele comise şi la condamnările pe care le au de executat “actorii”, în speranţa că deţinuţii selectaţi nu sunt chiar atât de malefici. Vreau şi eu să ştiu pe cine urmează să aplaud: un tâlhar, sau un inginer condamnat pentru un accident de muncă?… un ministru excroc, sau un hoţ de borcane de zacuscă?… un violator, sau un deţinut politic condamnat pentru promovarea imaginii mareşalului Ion Antonescu? Aştept răspunsul…

         Organizatorii festivalului ne-au pregătit şi o surpriză: o puşcărie pentru femei a fost transformată în studio foto, unde deţinutele se pozează între ele. În pauzele spectacolelor, vom avea ocazia să admirăm fanteziile criminalelor şi traficantelor de droguri, în expresie fotografică (cenzurate de Cosmin Bumbuţ), realizate cu aparate donate prin programul  “CANON te însoţeşte după gratii” şi tipărite pe hârtie foto de cea mai bună calitate, pe banii patronului firmei F64 STUDIO (ştie el de ce!) şi ai revistei TABU-POPO.      Astfel, până când ne vom înfrânge reţinerea şi vom fura primul portofel, ni se oferă şansa să fim introduşi în lumea penitencirelor, în mod virtual, prin intermediul acestei expoziţii.

         O oengistă, care şi-a câştigat existenţa desfăşurând programe similare în închisori, a încercat să mă alăture cauzei motivând că arta nu poate fi judecată prin prisma artistului. Oare?

         Foarte probabil ca unele dintre fotografii să fie chiar artistice şi unii dintre actori să fie chiar talentaţi, numai că, în momentul în care doreşti să îţi exprimi admiraţia, raţiunea te atenţionează că, poate în acel moment, una dintre victimele lor se află internată la dezintoxicare, alta stă la cozi la ghişee să-şi înlocuiască actele furate, un copil este la consiliere psihologică pentru că nu mai poate dormi noaptea de spaimă, o mamă pune flori pe un mormânt. Ce fel de om trebuie să fii ca să mai poţi să aplauzi?

         În 25 şi 26 noiembrie, la Nottara, voi avea avea ocazia să-mi exprim sentimentele faţă de aceşti actori, regizori şi euro-propagandişti ai “toleranţei”. În afară de teamă, nu văd niciun motiv pentru care ar trebui să mă abţin.

         Ce părere aveţi? Vine cineva cu mine?

                                                                          Mihai Tociu

     Când a crăpat Ceauşescu, am crezut că am scăpat de această propagandă “comunistă” pentru totdeauna. Între timp, am aflat că, pe lângă organizaţiile de partid care făceau scrisori “la comandă”, au existat destui idealişti şi lingăi patologici care au scris şi au trimis astfel de idioţenii, pe care Scânteia le publica cu prioritate: Grigore de la curu’ vacii, Popescu de la sculărie, contabila Maricica, toate semnate cu nume reale.

     Iată că încă nu s-au împlinit 20 de ani şi “oamenii muncii” reînvie şi trimit din nou scrisori. Apar aşa, din senin, şi ţin cu tot dinadinsul să explice ţării cum e cu democraţia, fără să-i întrebe nimeni, şi în final ne îndeamnă patetic să mergem la vot. Culmea ironiei, iată că se găsesc saituri cu pretenţii care să-i publice, cu toate că până atunci se ocupaseră numai de ştiri, nicidecum de damblale personale. Miroase a pute, nu?

     Explicaţia este banală: sunt aşa de disperaţi că va bate vântul prin secţiile de votare, încât niciun patron de sait nu-şi mai permite să ţină cu Băsescu, sau Geoană, sau Potârcă, sau cine ştie ce paparudă, ci cu toţii încearcă să mâne populaţia la vot, prin toate mijloacele. Am zis că nu-şi mai permite ca să nu zic că a primit ordin.

     Şi uite aşa, din pupincurism sau din ordin,  saituri de news care până mai ieri ţineau sus coada deontologiei profesionale, au ajuns să facă loc oamenilor muncii şi să-şi recunoască statutul de Scânteia democraţiei.

     Vă propun să identificam aceste dovezi de jigodism politic.

a) Hotnews cu Dan Şelaru încearcă să ne convingă cu argumentul: votând, le facem în ciudă postacilor! Deci, postacii salvează democraţia. Merită statuie, nu?

b) Miruna Căjvăneanu, tot Hotnews, în “Capcana votului alb”, afirmă că şi-n democraţie contează numai cei care numără voturile (unde sunt poliţia, procuratura, jurnaliştii de investigaţie, să o facă să recunoscă tot?)  şi lansează bazaconia defetistă că niciodată nu va exista un candidat de care să fim mulţumiţi în majoritate. Deci, hai să votăm ca să ne consolăm!

c) “Colectivul” de la Forumul Hotnews publică scrisoarea lui Pandele, cel cu doi copii, şi pe o alta, semnată de doi holtei, pe motiv că au fost “trimise spontan de un grup de oameni care lucrează în mediul privat” la firmele A, B şi C. Extraordinar! Pentru asemenea motive merită să facă înconjurul lumii, nu?

Şi care este argumentul suprem al “grupului” de doi oameni pentru a ne convinge să mergem la vot? Ţineţi-vă bine: “Să le facem o surpriză celor care au mizat că nu ne vom arăta la urne”! Adică să ne ţinem de şotii! Cine sunt cei pe care să-i surprindem, nu ne spun. Păcat că nu le-a dat prin minte să mintă că este vorba despre politicieni şi că un şoc le-ar produce infarct, că ar fi votat peste 90%!

d) Daniela Soroş, de la Romanian Global News, scoate vioara şi o bagă p-aia cu “Sângele tinerilor”. Dragă Daniela, dacă ne ceri să avem respect pentru “Sângele tinerilor”, păi ar trebui să ne îndemni să-i votăm pe politicieni cu toporul, nu cu ştampila!

Următorii pe listă?